vineri, 1 decembrie 2017

Părere de rău

 

   „Vremea frumoasă, de toamnă târzie, de toamnă caldă, ne îmbia la plimbare.
   Culorile erau absolut încântătoare, iar elevii care înjurau tocmai atunci compunerile având ca subiect toamna, aveau să înțeleagă abia după mulți ani motivele temei.
   În preajma parcurilor, este un adevărat pastel, iar acesta este singurul anotimp în care nu-ți dorești curățenie, ba chiar mai mult, în drumul tău chiar urmărești frunzele uscate să le prinzi sub picior!
   Frumos, frumos de nu se poate, ziua, o căldură plăcută, o căldură calmă și liniștită, o căldură care nu cere aer condiționat și nici măcar ventilator, noaptea o răcoare la rândul ei plăcută, ce poate fi combătută cu o pătură în plus sau o altă învelitoare mai grosuță, o răcoare la care-ți dă mâna să mai scoți nasul afară, să te aerisești, fără să îngheți ...
   Ce să-ți mai spun, un anotimp minunat, aproape la fel de frumos ca primăvara: aproape la fel de frumos pentru că primăvara anunță vara, concediile, distracția, iar biata toamnă, așa frumoasă cum este, nu prevestește decât frig și zloată! Noroc că vin Crăciunul și toate sărbătorile iernii, că altfel prăpăd ar fi în spitalele de psihiatrie!
   Abia în acest decor splendid, înțelegi cu adevărat versurile:                                           

                                            „A trecut întâi o boare
                                            Pe deasupra viilor,
                                            Şi-a furat de prin ponoare
                                            Puful păpădiilor.
                                            ....................................

                                            S-a ivit pe culme Toamna,
                                            Zâna melopeelor,
                                            Spaima florilor şi Doamna
                                            Cucurbitaceelor...

                                            Lung îşi flutură spre vale,
                                            Ca-ntr-un nimb de glorie,
                                            Peste şolduri triumfale
                                            Haina iluzorie.

                                            Apoi pleacă mai departe
                                            Pustiind cărările,
                                            Cu alai de frunze moarte
                                            Să colinde zările.”
   În grupul nostru de foști colegi de liceu, tocmai comentam inutilitatea temelor din școală, acele teme cu „până mâine să învățați pe dinafară ...”, convinși fiind noi cu toții, că Topârceanu ne răsărise în minte așa, dintr-o glumă și-o plăcere și nu datorită învățăturii din școală, tocmai comentam deci greșelile sistemului de învățământ, folosind fiecare cuvinte și expresii cât mai docte, lucru ce ne făcea să ne simțim al dracului de bine! Plimbarea aceasta, într-o după amiază liniștită de toamnă, a fost doar o întâmplare - fericită sau nu, singur vei vedea - în viețile unor foști colegi de școală, răzlețiți de viață.

   Nu, nu fusesem prieteni la cataramă în timpul studiilor, nici măcar foarte apropiați, dar acum, după atâția ani, ni se părea că tare mult ne lipsisem unul altuia, refuzând să spunem lucrurilor pe nume, și anume că ceea ce ne rodea era nostalgia tinereții și nu prietenia sau amintirile comune!
-         Ce chestie, zise Inginerul, ce chestie, cât ne-am chinuit să ne întâlnim, câte planuri am făcut și n-a ieșit niciodată nimic ...
-         Mon cher, nu știi? L'homme propose et dieu dispose! Profesorul, întotdeauna franțuzit, Profesorul ce deja tuna și fulgera împotriva celor ce strică limba cu mulțimea de inutile cuvinte englezești la modă, Profesorul ce nu pregeta să folosească el însuși expresii franțuzești: dacă-i atrăgeai atenția asupra paradoxului, se lansa într-o lungă și coerentă demonstrație menită să te convingă de faptul că el îl cita pe nenea Iancu și nu vorbea franțuzește! În mod evident, pledoaria fusese repetată de multe ori - pare-se cu succes!
-         Da da, interveni și Doctorul,
                                           „Trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri
                                            Şi niciodată n-or să vie iară,”
            ăăă ... cum era mai departe? A, da:
                                            „Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
                                            Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”
            ... ce vremuri, ce vremuri ... de fapt nu uitase versurile, dar așa i se părea mai  
            interesant, așa i se părea că are în continuare o memorie „beton”, cu toate că ultimele
            două versuri le recitasem toți patru, în cor!
-         O, tempora, o, mores! Completă din memorie Inginerul.
-         Mergem? Am întrebat eu, mergem sau facem o șezătoare concurs cu tema cine spune mai multe prostii? Că dacă aveți de gând să vă smiorcăiți, eu vă pup din mers și mă duc acasă!
-         Întotdeauna ai fost mai frust, mi-o servi Doctorul.
   Cu toată remarca răutăcioasă, ne îndreptarăm liniștiți și destul de grupați spre țelul propus de mine și acceptat de toți cu un entuziasm ușor ridicol, pe care unii probabil deja îl regretau: inclusiv eu!

   Ne-am strecurat pe lângă parc, plini de o falsă voie bună: lucrurile nu se legau așa cum speram eu, pentru că cel căruia-i spuneam de obicei „Grasu” era acum ca un băț, eu nu-mi mai aruncam pletele în vânt - ba chiar începeam să chelesc - iar „Bălanul” devenise de-a dreptul sur ... Speram ca în scurtă vreme să ne încălzim.
   Imediat după colț, am descoperit ceea ce eu deja știam, anume o mustărie, dar nu orice fel, ci cea mai bună mustărie din oraș și poate și din împrejurimi: simpla vedere a meselor întinse și mirosul de grătar încins, au avut darul de a ne binedispune!
   Printre despărțiturile din papură și pe sub acoperișurile din stuf, am descoperit și masa destinată nouă din vremuri imemoriale: altfel cum să-ți explici că în localul destul de aglomerat, pe noi ne aștepta singura masă liberă de patru persoane?
   Cum?

   Ne-am așezat, ne-am făcut comozi pe cât de mult se putea pe acele scaune rudimentare din lemn, rămânând cu hainele pe noi.
-         Cheamă și tu chelnerul, îmi spuse Profesorul.
-         Te crezi la catedră? Unde vezi tu chelner aici? Du-te și vezi ce vrei de mâncare și de băutură, stai la coadă, plătește și vin-o’napoi la masă cu tava plină! Ai priceput? Și dacă tot te duci, ia-mi și mie te rog o porție de sarmale! Ăsta era Doctorul!
-         Dar ce te face să crezi că m-aș duce eu pentru tine? Ce, îți cad picioarele?
-         Gata, gata, interveni Inginerul: vedem ce au, vedem ce vrem, ne hotărâm ca doi sau trei să ne ducem să luăm în același timp, ca să meargă mai repede și să nu se răcească, iar unul dintre noi rămâne aici să păstreze masa și să păzească lucrurile!
-         Precizie inginerească nene, îmi place, îl gratulă Doctorul.
   După nici zece minute, masa era plină cu mititei, pastramă, sarmale cu mămăliguță și must: bineînțeles că se întâmplase așa cum se petrec lucrurile în toate ocaziile de felul ăsta, adică fiecare, stând la coada lui, își spusese că nu ajunge și mai luase ceva în plus! Drept care, mă întrebam dacă avem printre noi un Gargantua capabil să devoreze ceea ce din inconștiență pusesem pe masă!
   Am atacat mâncarea chinezește, adică fără o ordine sau regulă, luând fiecare ce-i plăcea și de oriunde, totul udat cu un must bun și dulce. În mijlocul activității, m-am ridicat binișor și m-am dus la o tarabă alăturată, de unde m-am întors cu patru porții de țuică: țuica, bună, de prună, nu foarte tare dar foarte gustoasă, avu darul de a ridica nivelul de bună dispoziție și de a dezlega limbile!
-         Ia spuneți copii, ce mai faceți voi, cum o mai duceți? Doctorul aruncase provocarea, așa că ceilalți, volens nolens, trebuia să-i răspundem!
-         Păi, am zis eu, dacă tot ai deschis discuția, pornește și varsă tot, hai, că te ascultăm ca pe sfânta scriptură!
-         Adică a căzut măgăreața pe mine, nu? Tot șmecheri ați rămas!
-         Da, te-ai prins!
-         Acum, serios vorbind, ce s-a ales de visurile noastre?
-         Păi ... continuă Doctorul, depinde de ce a visat fiecare dintre noi! Eu unul, pot spune că nu mi-a mers chiar rău!
-         Ești căsătorit? Ai copii?
-         Ai asistente? Ha, ha, ha ...
-         Ei bine, am nevastă, am doi copii - băieți - am un post de răspundere într-o multinațională puternică, de câștigat ... nu mă plâng, nevastă-mea la fel ... ce să vă mai spun ... a, da ... este posibil ca în scurtă vreme să devin bunic ...
-         Bunic?
-         Ești nebun?
-         Cum bunic, moșule? Nu se poate!
   Toți păream uluiți, nici unul dintre noi nu realizase enormitatea vârstei la care ajunsesem până în acel moment: păi, să fii bunic, înseamnă să stai cu nepoții pe genunchi, să le citești povești, să-i scoți la plimbare, să schimbi păreri cu pensionarele, pardon cu bunicile din parc, să te doară spatele ... în sfârșit, înseamnă de fapt să nu-ți mai faci nici un fel de planuri de viitor, să nu mai aștepți nimic de la viață în afara pensiei, să trăiești ca bunicul meu din partea tatălui - ți-am mai povestit, Dumnezeu să-l ierte - care se ruga și se tocmea totodată cu Dumnezeu, rugându-se să mai trăiască măcar până la Paște, apoi măcar până la Crăciun, măcar până la Paște, măcar până la ... și avusese efect tocmeala, că murise moșul la 94 de ani, zdravăn și cu mintea limpede!
   Așadar, era imposibil ca vreunul dintre noi - încă ne mai uitam după fete pe stradă! - să fie bunic!
   Era o degradare pentru toți!
   Bunici?
   Nu se poate!
-         Da, da, bunic, băiatul meu cel mare vrea să se însoare ... și am impresia că este și unul mic pe drum ...
-         Nu-i nimic moșule, tu să fii sănătos și toată familia ta și maimuțoiul să crească mare și voinic și să vă bucurați de el!
-         Eu, ca și bunic m-aș bucura să-l cresc, dar nu pot să-mi las slujba acum, oricum, ăștia nu m-ar lăsa nici să mă pensionez, că cu funcția de răspundere nu te joci, știți, nu poți să pleci așa, cum vrei tu!
-         Eu, interveni Inginerul, din păcate nu voi fi bunic, deși mi-ar plăcea.
-         De ce să nu fii?
-         Nu se știe niciodată ...
-         Eu n-am copii! Nu am vrut să facem cât am fost tineri ... știți ... cât am fost tineri, am muncit pentru carieră, după aceea am muncit pentru casă, apoi pentru mașini, pentru concedii ... și când am zis GATA, ea n-a mai făcut copii!
-         N-a mai vrut?
-         N-a mai putut, prostovane!
-         Iartă-mă, nu m-am prins ...
   Un timp, nu știu ce s-a mai vorbit, pentru că m-am dus și am adus iar niște țuică, de data asta un litru și niște pahare din sticlă.
-         Ia uite la copilu’, ce bine le organizează! Bravo puștiu’!
-         Am pierdut ceva?
-         Nu, doar că dom’ Profesor i-a propus lu’ dom’ Inginer să-i prezinte o elevă de-a lui dacă madame Inginer nu mai poate face copii!
-         Sunteți ori nebuni, ori tâmpiți, ori v-ați îmbătat deja și duc sticla înapoi!
-         Las-o măi băiete aici, că suntem treji de nu-ți vine a crede! Și ia spune, dom´Inginer, pân’ la urmă măcar te-ai ales cu case, cu mașini, cu vacanțe, da’ bine mai câștigi frate!
-         Măi, am și muncit: știți unde am primit eu repartiție? La Florești ...
-         Lângă Ploiești! Păi erai bine neamule!
-         ... la Florești Cluj! Peste 500 de kilometri! Inginer mecanic!
-         Nasol!
-         Da, nasol, da’ am făcut pe dracu-n patru și am luat negație! Apoi, m-am dat peste cap, am făcut Masteratul, m-am înscris la Doctorat și acum sunt angajat la cel mai mare producător autohton de automobile! Aici da, să tot fii inginer mecanic, ai de ce să-ți pui mintea la contribuție!
-         Mișto!
-         Da, mișto ... auzi, Florești județul Cluj, la CAP!
-         Ai avut bulan, parol!
   Eu în timpul ăsta, ascultam cu atenție și le puneam în pahare: țuica, curată și de prună, cum ți-am mai spus, avea mare succes, mai ales că se întunecase și se lăsase răcoarea.

   Pe sub acoperișurile încropite din stuf, rețelele electrice improvizate alimentau niște becuri spânzurate de grinzile construcției.

   M-am dus și am mai adus un rând de pastramă, de data asta de porc, că aia de oaie avea prea multe pielițe, iar foștii mei colegi nu prea mai făceau diferența și, o sticlă cu must - pentru mine. Când m-am întors, Profesorul tocmai începuse să dea din gură:
-         Nu-i nici o bucurie să lucrezi cu fosilele astea de la noi, nu poți să te afirmi! În învățământ, ori ai pile și ești tare fără să faci ceva dar dai meditații și te umpli de bani, ori muncești pe brânci cu toți retardații și iei praful de pe tobă! Am făcut și manuale și am apărut pe prima ediție la coautori, dar după aia m-au scos de tot, așa că, ce mi-am spus ... je m’en fiche - v-am spus despre mania lui cu franțuzismele - și     m-am cărat la privat! Aici măcar lucrez cu oameni agreabili, capabili și inteligenți ... nu vă mint spunându-vă că banii nu contează ... contează ... dar mă’nțelegeți ... după un anumit nivel chiar nu mai au importanță, că doar nu mănânci cu șapte guri ... așa ... una este când te cerți cu un director de școală de țară și alta când îți permiți să discuți în contradictoriu cu un academician și să ți se și dea dreptate! Păi nu? Că te saturi la un moment dat de toți idioții ... auzi ... să vezi ce-am ascultat dimineață ... îmi beam cafeaua și, la televizor, un dobitoc vorbea despre ceva ... calculatoare cred ... și ce spune imbecilul? Pentru că derula o listă, a spus că ... „scrolăm”! Auzi ... „scrolează”!
-         Ha, ha, ha ...
-         Da băi, scrolăm, a scrola - „scrotare”! Îți vine să-i strângi de gât pe imbecili!
-         A scrola - scrotare? Sună destul de porcos!
-         De ce-s imbecili? Inginerul îl provoca.
-         Pentru că în engleză „scroll” înseamnă „sul”, așadar el ne spune să o ... sulim! Te-ai prins? A suli - sulire!
-         Ha, ha, ha ...
-         Hi, hi, hi ...
-         Că tot veni vorba de sulit, copii, ceva? Ia spune, cum stai?
-         Copii poate am, nu știu, că nu m-am însurat niciodată!
-         De ce?
-         De ce omule, ce s-a întâmplat?
-         Nu s-a nimerit, nu s-a potrivit ... știți ... eu am vrut - și aici luă un aer oarecum  încurcat - să fiu liber, să ...
-         „De nimeni nu depand” am citat eu din memorie.
-         Exact, de nimeni să nu depind ... am încercat odată, dar mă controla, mă întreba, mă urmărea ... nu mi-a plăcut, așa că știi ce? P’aci ți-i drumul! Păi nu?
-         Da, cam așa este ...
   Se răcise bine, grătarele sfârâiau încinse, carnea friptă împrăștia niște mirosuri apetisante, oalele cu sarmale clocoteau, un ceaun uriaș plin cu un fel de tocăniță avea permanent coadă în față, așa că m-am dus și eu de mi-am lăsat rând, mititeii, cârnații și pastrama se consumau într-un ritm infernal, iar țuica, mustul și mai puțin berea curgeau în valuri! Am luat patru porții de tocăniță cu mămăliguță și m-am întors la masă printre ai mei. Pe drum, am mai răpit o sticlă de țuică!
-         Oho, să fie primit, țipă Doctorul cu ochii sticlind, să fie primit!
-         Să trăiască să mai dea, mă lăudă Profesorul!
-         La la la la , Inginerul mă primea cu marșul miresei!
   Nu se uita încă nimeni la noi, la toate mesele erau oameni veseli, de multe ori familii, chiar și cu copii mai măricei cărora le dădeau must cu fermentația tăiată și tocmai de aceea dulce și bun.
-         Hai repede pe ea, până nu se răcește, că-i păcat! le-am spus eu.
-          Da da, să nu se răcească! O vreme, de ordinul minutelor, fu liniște: nu se auzeau decât patru lupi flămânzi înfulecând - vinul și țuica își cereau dreptul!
   Apoi, Inginerul spuse:
-         Ăsta-i un rahat bă găoazelor, un rahat bă ce-i aici, să vedeți voi ce-i la Oktoberfest: beau ai dracului toți și cântă și știi cum curge berea? Nici nu-ți vine să crezi! Îmi spunea cineva că nemții au vreo câteva sute de mărci diferite de bere: aia țară bă, nu rahatul ăsta al nostru!
-         Da bă, ai dreptate, îi răspunse Doctorul, că până acum numai bere ai băut aici, fira-i al dracului de prost, că văd ca-i înghițit tot ce-ai avut în față, că dacă nu eram atent să-mi trag mâna de la mititei îmi haleai și degetele! Ce să-ți spun, bere și Oktoberfest când ai mititei și toate cele de aici ...
-         Bă boule, poți să spui că nu-i bună berea nemțească?
-         Vrea să spună că ești un dobitoc care s-a îmbătat și care vorbește prostii! îl interpelă Profesorul: bere făceau numai țările sărace, că nu aveau ce bea ... ai auzit tu bă de bere franțuzească? N-ai auzit „mon imbecile”, că Franța cea bogată bea vin bă, la fel și Spania și Italia și chiar și România noastră, unde toată lumea se plânge da’ nimeni nu crapă de foame! „Compris”?
-         Hai siktir!
-         Hai siktir tu! Foștii mei colegi se dovedeau adevărați poligloți!
-         Gata, gata, liniștiți-vă, am intervenit eu împăciuitor.
-         Bă, tu să-i zici gata lu’ măta bă, nu mie! sări Profesorul neprovocat, la mine. Ai auzit? Lu’ măta să-i spui gata, nu mie, căcatule, că te mănânc bă, ai auzit?
      Te mănânc, căcatule!
-         Da, ai dreptate, nu mai spun: se îmbătaseră toți trei!
   Inginerul uitase de Oktoberfest și începuse să cânte. Ceilalți doi, încercau să-i țină          isonul la Zaraza - deși nu prea reușeau - și, ca să fie toată lumea mulțumită, se legănau ca   într-o berărie germană! Oamenii de pe la celelalte mese se amuzau pe seama noastră: eu, care nu băusem decât must și poate un păhărel de țuică, vedeam și mă amuzam, dar fără s-o arăt foștilor mei colegi - nu voiam să se simtă jigniți!

   Începuse să plouă mărunt și se răcise mult de tot!

   Când lucrurile au reintrat în normal și s-au liniștit, Inginerul, roșu la față de atâta cântat începu să tușească: se înecase cu ceva și a tușit până s-a făcut vișiniu! În timp ce eu, speriat, îi tot căram pumni în spate, Doctorul și Profesorul râdeau de se prăpădeau! Când în sfârșit, spre ușurarea mea, s-a liniștit, Profesorul îmi spuse:
-         Nu mai băgăm și noi o sticlă? și-mi făcu cu ochiul. Deși știam că nu e bine, ca să nu mă cert cu ei, m-am dus de am mai luat o sticlă de țuică.
   Au continuat să bea!
   Mâncarea nu-i mai interesa!
-         Ia spune-ne Doctore, tot cu Florina ești? Așa o chema, nu?
-         Dă-o dracului de curvă! Doctorul dădu cu pumnul în masă și răsturnă toate paharele! O curvă! Știi ce mi-a făcut? M-a înșelat cu toți colegii de grupă, i-a înșirat pe toți ...
-         Cred că exagerezi!
-         Cum să exagerez dacă eu am prins-o cu trei?
-         Păi de ce-ai mai așteptat frate până la trei? Ce, erau de la partid?
-         Cu trei odată fratele meu, cu trei odată!
-         Aoleu! Păi nu spuneai că o să fii bunic, că ... ?
-         Da, bunic, dar nu-s copiii mei ... io-s la a treia căsătorie și ăștia-s băieții nevesti-mii!
-         Dar cum îi crești frate copiii ... ?
-         Nu-i cresc io, că-i mai bătrână decât mine și-i plină de bani, d’aia stau cu ea!
-         Păi multinaționala, munca de răspundere ...
-         Da, să crezi tu că-i o fericire să umbli cu geanta de mostre din cabinet în cabinet ca să încerci să mituiești doctorii să recomande medicamentul tău! Dacă nu venea revoluția, eram ca și boier, așa, mă lupt la vânzări cu puștii abia ieșiți din școală, dispuși să muncească pe mai nimic!
-         Tu vorbești serios? Profesorul râdea de el cu gura până la urechi!
-         Păi ce interes aș avea să te mint? Acum m-aș pensiona, da n-am anii! Of, Florina, fira-i tu a dracului de curvă, că numai tu m-ai nenorocit.
-         Stai liniștit, zise Inginerul, că nu ești tu singurul nemulțumit, că uite-l pe dom’ Profesor  de se sparge râzând, știi ce-i de capul lui? Știi ce face? Profesorul înghețase! Știi ce face? Este corector la o editură de mâna a doua! Știi când a vorbit în contradictoriu cu un academician și ăla i-a dat dreptate? Știi? Nu, nu știi: atunci când academicianul a întrebat „Unde-i căcătoarea? La Stânga?” Și Profesorul nostru i-a răspuns ”Nu, la dreapta” iar academicianul a constatat „Da, ai dreptate”! Așa că lasă-l să râdă, dă-l dracului de poponar!
-         Ce bă? Profesorul sărise de pe scaun cu pumnii strânși! Retrageți vorbele sau ...
-         Sau ce, bă poponare? De ce nu ne spui bă că ai făcut pușcărie că te-ai dat la elevi și că te-au angajat ăia la editură de milă? Faci pe deșteptul și râzi de amărâtul ăsta!
-         Dar tu ce mare căcat ai făcut bă? Cel mai mare fabricant autohton ...
-         Da bă boule, eu vând mașini și nu mi-e rușine!
-         Și nevastă-ta de ce te-a lăsat impotentule? De ce? De data asta Inginerul dădea să sară la bătaie!
   Devenisem deja punctul de atracție al mustăriei, se uita toată lumea la noi, ba chiar era să se ardă o șarjă întreagă de mici, că și gratraragiul rămăsese cu ochii la masa noastră! Le-am făcut semn să se liniștească, dar ei nu m-au ascultat și au continuat să se rățoiască unul la altul.  
   Doctorul era inert, sprijinit de spătar și cu mâinile atârnându-i pe lângă corp!
   Cel mai simplu ar fi fost să mă ridic și să plec, să-i las în plata Domnului, dar nu m-a lăsat sufletul, n-am putut!
   N-am putut și pace!
   Deși așa ar fi trebuit, n-am putut!

   Cineva a chemat poliția, că ajunsesem să-i deranjăm pe ceilalți și păream periculoși, iar cei trei foști colegi ai mei trecuseră de la amenințări la înjurături și chiar la lovituri!
   Polițiștii, în încercarea de a liniști lucrurile, le-au cerut să se legitimeze, i-au somat să plece acasă, dar ei nu au vrut, ba Doctorul chiar a sărit la bătaie la unul dintre agenți!
   Polițiștii, învățați cu asemenea specimene, i-au urcat iute în mașină ca să-i ducă la secție: eu mă țineam după ei!
-         Dumneata? Încotro, că doar n-ai făcut nimic!
-         Sunt prietenii mei, cine știe, poate reușesc să-i ajut în vreun fel ... cine știe!
-         I-ați fi ajutat dacă nu-i lăsați să bea atât de mult!
-         Adevărat, dar eu sunt unul, ei sunt trei!
   Am ajuns la secție, pe ei i-au băgat la beci - de fapt o cameră separată și destul de curată, dar cu grilaje la ferestre - și i-au lăsat să-și revină, iar mie mi-au spus să vin a doua zi, pe la opt de dimineață ... și dacă vreau și pot, să am și niște bani la mine.

   M-am conformat, așa că a doua zi am luat procesele verbale ale celor trei foști colegi, pregătit să mă duc la CEC să plătesc fiecăruia amenda pentru tulburarea liniștii publice - lucru pe care l-am și făcut puțin mai târziu - și am înghițit alături de ei morala pe tema „Să spuneți sărut mâna că nu v-am băgat la ultraj, că era cu pușcărie”!
   Când am ieșit din secție, cei trei priveau în pământ.
   Ploaia măruntă de cu seară, trăgea să se schimbe într-o lapoviță urâtă.
   Primul care a plecat, a fost Inginerul!
   N-a spus nimic!
   L-a urmat Doctorul!
   Nici el n-a spus nimic!
   Apoi, Profesorul, a ridicat privirea spre cer, s-a uitat cu atenție la începutul de lapoviță, a spus „Ou sont les neige d'antan?” și a plecat și el!
   Măcar ăsta scosese câteva vorbe, chiar dacă nu ale lui!
   Nici unul nu a mulțumit, nici unul nu a spus la revedere, nici unul nu a încercat să plătească ceva!”

-         Și tu, tu de ce-ai plătit pentru ei?
-         Cred că m-am simțit vinovat că i-am forțat să iasă din cochiliile poveștilor pe care și le ticluiseră despre ei și cu care erau mulțumiți! Cred că asta a fost! Niște nefericiți!
-         Dacă tu tată așa ai simțit că trebuie să faci, înseamnă că așa trebuia să faci! Și așa este bine! Păcat doar că ți-ai pierdut o noapte întreagă cu neisprăviții ăștia ... iartă-mă te rog ...
-         Nu nu, ai dreptate ... și mie-mi pare rău! Dar nu de cheltuială și nici de timp: îmi pare rău că m-am rușinat să le spun că sunt căsătorit de aproape 40 de ani și că sunt fericit, că la noi în casă este bine, că sunt bunic de două ori și că ...
-         Și să le fi spus sub ce pseudonim publici și ce premii ai luat ...
-         Nu, de asta nu-mi pare rău!
-         M-ai întrebat ce părere am: eu cred că a fost o nefericire că v-ați întâlnit, mai bine rămâneai cu amintirea de acu’ o sută de ani!
-         Da, ai dreptate! Și eu simt o părere de rău ... săracii ...